La început a fost exact așa ca în filme, cu fluturi, înțelegere perfectă, iubire, intimitate, eu eram genul mai cinic, dar potrivirea noastră era perfectă.

Arătam bine împreună, ne simțeam bine, tot.

Însă avea anumite situații în care își impunea punctul de vedere într-un mod total nenegociabil, așa că am început să fac și eu asta. Sau poate eu am fost prima? Nu mai știu.

Momentele respective erau depășite rapid, nici măcar nu discutam despre ele, pur și simplu treceam peste, și eu, și el. Să fie clar, la început amândoi (ne) făceam chestii.

“Echilibrul” s-a stricat după ce a apărut copilul și, mai ales, după ce a crescut și îmi dădeam seama că deconectările noastre îl făceau să sufere – ba chiar îmi amintesc că avea o perioadă când, deși noi credeam că el nu știe că ne-am certat, răcea de fiecare dată când ”se răceau” lucrurile între noi.

În fine, eu am început să cedez mult, el (soțul) a început să își ia mai multă putere, eu am început să cedez și mai mult, el și-a luat și mai multă putere.

Deși încercam să am și să avem (și aveam) viață socială, să fac și să facem chestii mișto (și făceam), să fiu independentă (plecam mult de acasă), mă pierdeam încet încet.

Relația noastră se deteriora, eu mă agățam de orice urmă de atenție pe care mi-o arăta, mă agățam de momentele de iubire din trecut, de momentele de iubire (mult mai rare, dar la fel de convingătoare) din prezent și, ca să nu mă duc cu capul, mâncam. Făceam prăjituri delicioase și le mâncam – noroc că eram 3 în casă, că aș fi mâncat o tavă întreagă dintr-odată.

Mâncam și cu el – ne uitam la filme și mâncam – asta a fost ultimul nostru fel de conexiune.

În toată perioada asta am mers sporadic la terapie, eu mai mult, el foarte puțin și doar ca să încerce să manipuleze terapeutul.

Nu mai eram în mine, simțeam asta, dar eram ca în mijlocul oceanului, nu vedeam nicio salvare, pur și simplu pluteam în viața mea, recunoscătoare pentru scândurica subțire care mă ținea la suprafață.

Până într-o zi, când fiu-miu a câștigat la un concurs un voucher la o sală de sport și mi l-a dat mie. Și așa am ajuns la yoga. Unde eram și mă simțeam precum Kung Fu Panda.

După luna aia cadou, mi-am făcut singură abonament (mergeam la mai multe, dar nu ratam nicio ședință de yoga). Ei, și așa, încet, încet, a început să îmi fie mai greu să mă ignor. Și, în consecință, am început să pun limite. Iar el a început să ”mă pedepsească” pentru îndrăzneală, tupeu etc. Ice age, silent treatment, din astea.

Dar eu nu mai eram aia împăciuitoare și care ”făcea să fie bine”. Nici nu mă certam, dar îmi găseam ieșiri și surse de energie, făceam chestii cu copilul – fară să uitam niciunul nicio secundă că suntem în roluri de mamă-copil, nu altceva.

Îi dădeam înainte cu yoga, pilates, înot.

Băi, frate, și într-o zi, când mă duceam acasă de la serviciu, am ridicat ochii spre geam și mi-am zis: ”fuck, trebuie să mă duc acasă!” – după care mi-am zis: ”fuck, ce tocmai am zis?”. Dar n-am făcut nimic. Și m-am dus acasă, și a fost o zi ca oricare alta. Doar că la un moment dat, copilul l-a enervat pe taică-su și reacția a fost total tâmpită. Eu deja mă obișnuisem să nu acționez pe loc, la nervi, să stau puțin să mă calmez și apoi să pun problema pe tapet. Așa că, desi am simțit că mă sufoc oarecum, am tăcut și am zis în mintea mea că, dacă și mâine o să fiu hotărâtă să divorțez, atunci o să îi spun să divorțam. Să treacă o noapte, să nu fiu impulsivă.

Mi-am mângâiat puțin copilul și m-am dus să fac un duș. Am făcut un duș lung, încă îmi amintesc cum îmi curgea apa pe față. Și când am ieșit din duș m-am dus și i-am spus că vreau să divorțăm. A zis da imediat. Și de aici începe altă poveste.

A fost nevoie să treacă mai mult de 3 ani de atunci, cu terapie, yoga, prieteni care mi-au fost alături, ieșiri în natură, mișcare, așa, deci au trecut 3 ani și abia de curând mi-am dat seama ce s-a întâmplat în viața mea și de ce anume am divorțat. Newsletterul cu trauma bond a venit cam la o lună de la această revelație, așa că m-a găsit pregătită.

Acum nu sunt foarte bine, dar sunt cu mult, mult mai bine și, ceea ce cred că e mai important, e că nu mă mai întreb în fiecare zi ”ce caut eu în viața mea?” sau nu îmi astup urechile când vine această întrebare, ba chiar am multe momente când iese spontan din mine afirmația ”oh, ce bine-i!” – așa, fară motiv aparent, doar pentru că exist și că am o viață.