Periodic primesc întrebarea despre obiective. Mai exact, cât durează procesul terapeutic și în cât timp clientul își atinge obiectivele. Simt nevoia să lămuresc: în terapie, nu lucrăm cu obiective.
Da, există o întâlnire inițială care poate să fie în totalitate de cunoaștere sau parțial de cunoaștere – adică ne cunoaștem cât ne cunoaștem, dar apoi trecem la treabă. În această întâlnire, vorbim despre ce ți-ai dori să ți se întâmple în terapie sau cum ai dori să fie viața ta în urma ședințelor. Însă nu setăm niciun obiectiv.
De ce nu lucrăm cu obiective
Pentru că – și te rog să mă ierți că îți spun asta – dar de multe ori nu știi ce vrei. Și nu că aș ști eu mai bine, că eu chiar nu am habar deloc, nu asta vreau să spun prin această afirmație. Ci faptul că oamenii când vin în prima sesiune nu vin neapărat pregătiți să-și pună sufletul pe tavă din prima. Mai ales în fața unui om pe care abia îl cunosc.
De obicei, oamenii vin la terapie pentru că ceva arde în viața lor și vor să stingă acel foc. Dar, după ce au stins focul, își dau seama că nu era decât un foc de suprafață. Și realizează că vor și sunt pregătiți să meargă și mai în profunzime.
Iar alteori, își dau seama că focul cu care au venit inițial nici măcar nu era foc. Așa că nu mai are niciun sens să își consume energia și efortul să îl stingă. Pentru că, de fapt, se uitau într-o direcție cu totul anapoda.
Iată de ce nu lucrăm cu obiective.
Nu lucrăm cu obiective, dar lucrăm cu intenții
În abordarea Compassionate Inquiry, cea pe care o folosesc eu cu precădere, totul pleacă de la client. De aceea, fiecare ședință începe cu intenția clientului, cu ce își propune el să exploreze. Apoi, mergem cât de adânc se simte el confortabil. Întotdeauna vom merge mai departe sau ne vom opri atunci când clientul își va exprima dorința.
Așadar, nu avem obiective ale procesului terapeutic, dar avem intenții de la o ședință la alta. Iar acest lucru înseamnă că ridicăm povara performanței și a rezultatelor de pe proces, de pe client și de pe terapeut, Și astfel lăsăm relația să se construiască organic.
Căci, dacă nu avem o relație sigură între client și terapeut, degeaba avem obiective. Pe care oricum nu le avem :).
Obiectivele înseamnă că terapeutul are o agendă
Primul lucru pe care l-am învățat în cursul Compassionate Inquiry este că, pentru binele procesului și al clientului, terapeutul trebuie să renunțe la agendă. Clientul nu este proiectul meu personal, nu este ceva ce eu am de reparat și îmbunătățit. El este un întreg, care se deschide cu vulnerabilitate în fața mea.
Rolul meu este să îl primesc cu tot ceea ce vine, să susțin un spațiu sigur pentru el și să fiu prezentă. Dacă această relație decurge firesc, are potențial să favorizeze vindecarea.
Așadar, relația favorizează vindecarea, nu obiectivele.
Iar asta nu înseamnă că se creează dependență
Știu că unul dintre argumentele pro obiective este că așa vom ști când este nevoie să încheiem relația terapeutică: ți-ai atins obiectivul, ori stabilim altul, ori încheiem. Și în felul acesta ne ferim să creăm dependență de terapeut.
Însă dependența nu se creează pur și simplu. Dependența se creează mai ales atunci când terapeutul validează povestea clientului și mai ales dacă acesta din urmă nu mai are pe nimeni altcineva în viața lui să îl valideze.
Dar eu nu fac acest lucru. Iar ăsta este următorul cel mai important lucru pe care îl învățăm de la Gabor Maté, în cursul Compassionate Inquiry: să nu validăm povestea, ci emoțiile.
În încheiere, aș vrea să vă spun că aceasta este modalitatea mea de lucru, dar și a terapeuților cu care am mai lucrat. Asta am văzut că funcționează atât pentru mine, cât și pentru clienții mei. Asta nu înseamnă că este universal corectă și că obiectivele nu își au rolul lor.
Dacă vrei să vezi cum este pentru tine această abordare, te invit să mă contactezi și să programăm o ședință inițială.