Within

De mânuță cu mine

Această poveste este scrisă de Mircea Serediuc, unul dintre unicornii mei din terapie, căruia îi mulțumesc astăzi și de fiecare dată pentru că își dă voie să fie vulnerabil.

Enjoy!

O lacrimă se scurge rapid din colțul ochiului pe obraz.

Simt asta și iau mâna de pe volan că să o șterg rapid, cât să nu o vadă Adina și Gruia, ei erau în spate și nu vroiam să le stric starea, deoarece ei se jucau.

Văzusem FNC-ul din Leorda unde tată lucrase pentru ani buni.

„Uite, acolo sus tata mă aducea cu el la serviciu și mă suia în volă. O conduceam cu nenea Ticu, visam că o să fiu șofer de volă la vremea aia.”

„Interesant”, răspunde Adina.

„Uite, acolo la blocurile alea de pe deal, oamenii au prins un urs și o căprioară la care mergeam și le dădeam de mâncare, aveam 4 ani atunci.” zic eu.

„Fain că le-au crescut.”

Îmi aduceam aminte de tata și simțeam nevoia unui observator al micilor amintiri frumoase din copilărie.

Continui să merg și intru pe drumul dintre Leorda și Dorohoi.

Sunt câteva bucăți de pădure, iar când ies din ultima, încep să îmi curgă câteva lacrimi pe care parcă îmi doresc să le trag înapoi la fel cum făceam cu mucii când eram răcit, nu am găsit altă analogie mai plastică

Suntem în vacanță, plecăm pentru 4 zile să dormim în cort la Darabani și să participăm la Zilele Nordului.

În interiorul meu se zbat două emoții, tristețe și vinovăție, cu niciuna nu sunt prieten.

Vreau să plâng, dar în același timp, dacă o fac, m-aș simți vinovat că îi întristez pe Adina și Gruia, deoarece mergem în vacanță.

Continui să conduc, iar pe panoul din dreapta mea citesc: “Dorohoi”.

Strâng din dinți că să țin durerea, fix ca atunci când asistenta îți schimbă bandajul la o rană deschisă.

Durerea e prea mare și câteva lacrimi evadează. Suferința e prea mare și îmi zic: Fuck it, nu mă mai opun.
Fiecare lacrimă, parcă sfioasă, începe să îmi acopere o parte din față, când mă uit în oglindă ochii îmi sunt roșii ca cerul la apus.

Încerc doar să nu scot nici un sunet, să nu mă dau de gol și să continui să conduc cât să nu fac accident.

Trec pe lângă Spitalul din Dorohoi și ăla e punctul de apogeu, iar un film tragic începe să se deruleze în față ochilor mei.

În 2016 tată mă sună: „Mircea am căzut, sunt pe jos, nenea Ioan vine să mă ia să mă ducă la București” – tata făcuse un AVC, al doilea în 2 ani.

A trebuit să mă duc după el și apoi a început un proces prin care orice tânăr la 27 de ani nu ar trebui să treacă, de la a-l tunde, spăla, duce în cărucior, hrăni și cel mai greoi a fost să îi oferi demnitatea pe care o merită omul care odată îmi era model, stâlp, prieten.

Au urmat luni grele, care au culminat cu decizia mea de a-l duce într-un azil de bătrâni, deoarece mama trebuia să meargă la serviciu, eu eram la Iași și nu avea cine să aibă grijă de el.

Așa că l-am dus într-un azil la Dorohoi.

E greu de explicat ce simți când duci pe cineva drag la azil, a-l lăsa acolo și apoi a reveni când are crize sau vizitele la finalul cărora cu ultimele puteri îmi zicea: „nu mă lasă aici”, și nici o cutie de batiste nu putea șterge lacrimile și vinovăția pe care o simțeam.

Tata în august 2017 a murit, la azilul din Dorohoi, după ce a fost dus cu ambulanța la spitalul local și apoi transferat la Botoșani, unde au încercat să-l reabiliteze, dar fără succes.

Nu am mai călcat în Dorohoi de 5 ani, nu am mai fost pe acest drum pe care l-am bătut între Botoșani și Dorohoi de când am vizitat ultima dată azilul să iau bunurile tatei.

Atunci a trebui eu să fiu bărbatul în casă, stâlpul pe care să jelească mama, iar toate amintirile și emoțiile le-am băgât într-un cufăr, legate cu lanțuri și păzite de cerberi, unde am pus un bilețel – „Nu umblați, că ce iese: e jale.”

Așa că îl jelesc pe tata, este august și chiar se fac 5 ani de la acel moment.

Las lacrimile să curgă, las filmul să se deruleze, cedez și simt.

„Ce s-a întâmplat, pui, ești bine?” întreabă Adina.

La care Gruia, cu vocea lui cristalină de copil inocent: „Ce faci, tati?”

„Îmi e dor de tat„…. Uite aici e spitalul unde l-am dus la urgențe.”

Mai mergem puțin.

„Uite, din rondul ăsta o luam la stânga și ajungeam la azil. Aici l-am auzit pentru ultima dată pe tata.”

Adina pune mâna pe umărul meu și mă strânge tare, iar Gruia „Tati, ce faci, tati?”

„E trist tati, că și-a adus aminte de bunicul Stelian”, spune Adina.

Apoi și Gruia se împinge în scaunul lui de copil și îmi pune o jucărie după gât, cred că vrea să îmi pună mâna ca Adina, dar nu ajunge.

Când ies din Dorohoi, parcă lacrimile sunt stoarse, amintirile derulate și în corp se așază o recunoșțință că l-am vizitat încă o dată pe tata.

Trei zile mai încolo, la întoarcere, trec iar prin Dorohoi, doar că acum cufărul e deja deschis și doar zâmbetul tatălui pe sub mustață îmi apare în gând.

Mă bucur că pot fi eu când sunt cu cei dragi, că Gruia înțelege că există și tristețe, iar eu am fost și copil și adult.

L-am ținut de mânuță pe copilul din mine, așa cum îl ținea tată odinioară.

Leave a Reply

Your email address will not be published.